Ceremoniile de înmormântare sunt moştenite de la romani. Aceştia puneau în faţa casei unde exista un mort un chiparos, copac ce nu mai putea imboboci după ce a fost tăiat. Coloniştii romani din Dacia nu au găsit acest copac şi obiceiul a fost uşor modificat, folosindu-se, în regiunile de munte, un brad, iar în cele de câmpie un pom. Pomul de înmormantare reprezintă doar una dintre ipostazele sub care se regăsesc anumite prezenţe vegetale de mare importanţă în viaţa românului. Acest lucru este dovedit de apariţia constantă a bradului în cadrul tuturor riturilor de trecere.
Există, de exemplu, obiceiul închinării la brad a nou-născutului de către moaşă, ca şi al sădirii unui brad la naşterea pruncului, fapt ce semnifică infrăţirea simbolică a celor doi. Acesta este şi motivul pentru care, la un alt moment important al trecerii prin lumea luminată a individului, la nuntă, bradul apare din nou - bradul de nuntă - împodobit cum se cuvine pentru serbarea evenimentului.
La moartea omului, bradul-frate este tăiat şi pus la căpătâiul tânărului, la mormânt. Tot pentru a dovedi importanţa - cu rădăcini adânci, anterioară perioadei romane - a bradului în imaginarul autohton se poate cita obiceiul spovedaniei la brad. Pentru a se evita tăierea unui pom întreg obiceiul se reduce la o creangă, ce este împodobită cu zaharicale şi turtiţe ce se împart la pomana mortului. Bradul se foloseşte în cazul în care cel care moare este nenuntit, necăsătorit, iar uneori fetele nemăritate sunt îmbrăcate la moarte în rochie de mireasă, înmormântarea fiindu-le în acelaşi timp şi nuntă.
Dacă cei din familie nu mai au lacrimi, dacă acestea le-au secat, angajează ca şi strămoşii lor romani o bocitoare. În caz că nu doresc aceasta, mortul este bocit de soţie, de nepoate sau de femeile din sat. Dacă omul bolnav trage să moară familia cheamă preotul care îi face o slujbă de maslu, îi citeşte din carte, din Biblie, pentru ca sufletul să iasă mai uşor din corp.
Apoi corpul, încă nerăcit, este îmbăiat şi îmbrăcat cu hainele cele mai bune şi aşezat în sicriu. Obligatorie este lumânarea aprinsă, lumina care să -l ajute să se orienteze mai bine în întunericul lumii de dincolo, pe care unele basme româneşti o numesc lumea albă. Cel care din neglijenţa familiei, sau din alte cauze, de exemplu moare fulgerător sau undeva în străini, este considerat mort fără lumînare, iar slujbele de pomenire sunt cu totul şi cu totul speciale. Ziua de 21 noiembrie, numită popular şi Ovidenie, este închinată chiar celor care au murit fără lumânare, cei care s-au sinucis sau au murit departe de ţară, crezând-se că lumina aprinsă în această zi va veghea întotdeauna sufletul în lumea de dincolo.
Auzind că cineva cunoscut a murit. vecinii vin la priveghi, unde stau de vorbă cu mortul, rugându-l să transmită mesaje celor dispăruţi dintre neamurile lor. Priveghiul durează de obicei trei zile, timp în care preotul vine şi îi citeşte stâlpii, adică toate cele patru evanghelii. Mortul era transportat într-un sicriu deschis aşezat într-un car tras de boi prin întreg satul, şi cortegiul făcea şapte opriri, care semnificau cele şapte popasuri ale lui Iisus pe muntele Golgota. În caz că era de traversat o apă, se arunca peste ea o pânză pentru ca nu cumva chipul mortului să se privească în apă şi sufletul lui să rămână în această lume şi să ia forma unui strigoi.
De asemenea, se acoperă oglinzile şi vasele cu apă cu o cârpă neagră în acelaşi scop. La cimitir preotul stropeşte sicriul cu vin şi ulei, citeşte slujba specială de înmormântare, cei prezenţi mănâncă din coliva mortului, pregătită acasă de rudele mai îndepărtate, apoi toată lumea prezentă merge acasă unde preotul binecuvintează masa pregătita pentru pomenire.
Cu această ocazie se împart de obicei oamenilor săraci hainele şi diferite obiecte(paturi, perne) considerate utile pe lumea cealalaltă. Pomenile se fac la o săptămână, la o lună, la trei luni, la şase luni şi la un an, urmând ca vreme de şapte ani să se facă cel putin o dată pe an.
© wikipedia.org